Câteodată se afirmă (spre exemplu, de către Biserica Mormonă, Biserica Nou-Apostolică, susținătorii mișcărilor Noua Revelație, Străjerii, de către organizaţia creştină cu numele Gospel Outreach, etc.), că Dumnezeu doreşte ca oficiul de apostol să fie încă operativ în biserica zilelor noastre. Însă Scripturile indică limpede că apostolia a fost o slujbă limitată cu stricteţe numai la primul secol.
Isus i-a pregătit pe cei 12 pentru a fi predicatori, învăţători şi evanghelişti pentru El, după moartea şi învierea Sa (vezi, Ioan 14:17, Mat.l6:18-19; 18:17-18; etc.). Apostolii vorbeau cu autoritate, nu doar fiindcă ei aveau Duhul Sfânt care-i învaţă dar şi fiindcă ei erau martori oculari ai evenimentelor mântuitoare ale morţii şi învierii lui Hristos (Ioan 14:26; 15:26-27).
De aceea, apostolii au fost pregătiţi de Isus să joace un rol vital şi nerepetabil în istoria Bisericii. Deşi Duhul Sfânt locuieşte încă în Biserică, acum nu mai există apostoli, din moment ce unui apostol i se cerea să fie un martor ocular al Hristosului înviat. În Fapte 1:16-26 îi vedem pe apostoli încercând să găsească un înlocuitor în oficiul de apostol lăsat vacant de trădătorul Iuda. Petru este cel ce dă glas cerinţelor pe care acest succesor trebuia să le împlinească: "Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când s-a înălţat El de la noi, să fie rânduit unul care să ne însoţească drept martor al învierii Lui... "Adăugaţi şi referinţele din Fapte 5:32, Luca 1:1-4, Efes.3:4-5, 1 Cor.9:1 şi veţi vedea că aceasta este condiţia biblică a numirii cuiva în slujba de apostol.
Dat fiind faptul că nici un om care a trăit în ultimele 18 secole nu l-a văzut pe înviatul Hristos (în ciuda pretenţiilor unor persoane ca Joseph Smith, întemeietorul Mormonismului, aducătorul noii revelaţii a cărţii lui Mormon, etc.), este imposibil ca în această perioadă de timp să avem "apostoli", în adevăratul sens al cuvântului.
Noul Testament indică foarte clar că apostolia a luat sfârşit în primul secol. În relatarea lui Pavel a arătărilor după înviere ale Domnului, el încheie cu arătarea făcută lui, spunând: "după ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie" (1 Cor.15:8). Într-un alt loc, Pavel spune despre Biserica creştină că este "zidită pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos"[Efes.2:20]. La fel cum noi nu schimbăm sau înlocuim din când în când o piatră unghiulară veche şi o temelie veche la casele noastre cu una noua, la fel nici nu se poate pune o nouă temelie de apostoli şi profeţi în Biserică! Temelia mărturiei apostolice a lui Hristos cât şi revelaţiile profetice care prefigurau şi interpretau faptele mântuitoare ale lui Hristos, au fost puse. Nu se mai poate pune o alta nouă. Nu mai este nevoie să se pună una nouă!
De aceea, ori de câte ori apar învăţători care vin cu "noi revelaţii de la Dumnezeu", aceştia încearcă să pună o nouă temelie de care nu este nevoie fiindcă ea este deja pusă (vezi, 1 Cor.3:11 "Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât ceea care a fost pusă şi care este Isus Hristos").
Unii susţin că Pavel a sugerat perpetuarea apostolilor şi a profeţilor în pasajul din Efeseni 4:11-13. La o citire superficială a pasajului, putem avea impresia că Hristos a dat Bisericii, apostoli şi profeţi, "până vom ajunge toţi la unirea credinţei", astfel sugerând că aceste slujbe continuă până ce biserica este desăvârşită. Totuşi această interpretare este incorectă din următoarele motive:(1) Pavel, deja i-a pus pe apostoli şi profeţi într-o categorie separată în Efes.2:20. (2) Dacă apostolii şi profeţii erau doriţi de Hristos să continue până ce Biserica era desăvârşită, de ce nu a fost aleasă niciodată o a doua generaţie de apostoli? De ce apostolii Noului Testament nu şi-au numit succesori la apostolie? (3) Ideea principală din Efeseni 4:11-13 este că "zidirea trupului lui Hristos" (vers.12) va continua "până" ce Biserica va ajunge la maturitate: "la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (vers.13). Apostolii şi profeţii din primul secol au "desăvârşit sfinţii" (vers.12a), şi implicit Biserica cu revelaţiile Noului Testament combinate cu cele din Vechiul Testament, astfel încât toată cunoştinţă care îi trebuie Bisericii pentru a-şi îndeplini însărcinarea să fie conţinută în Scriptură (2 Tim.3:16-17).
Epistola lui Iuda, aduce de asemenea mărturie în favoarea convingerii creştine a primului secol, că zilele apostolilor şi ale revelaţiilor evanghelice au fost încheiate, devenind fundamentale. Acestea nu se presupuneau să continue. Iuda vorbeşte de "credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna"(Iuda 3). Expresia, "odată pentru totdeauna" indică clar că "darea/încredinţarea" credinţei este completă astfel încât acum nu mai avem nevoie de noi revelaţii. Într-adevăr, învăţăturile unor anumiţi oameni (Iuda 4) sunt condamnate tocmai din acest motiv. Iuda ne spune că soluţia pentru evitarea capcanei ereziei este: "aduceţi-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos" (Iuda 17). Atunci când Iuda scria aceste lucruri, apostolii erau un fenomen al trecutului sau deveneau cu repeziciune unul.
De asemenea, apostolul Petru a dovedit clar că şi el considera perioada apostolică încheiată în zilele lui. A doua epistolă a lui Petru pare să fie scrisă de către Petru în timp ce aştepta martiriul. În această epistolă el nu-i îndeamnă pe primitorii ei să aştepte pe următorul apostol, sau următorii apostoli, pentru a primi călăuzire spirituală ci mai degrabă ca după moartea lui ei să-şi amintească mesajul apostolic [2 Petru 1:12-15]. Asemenea lui Iuda şi Petru avertizează cu privire la învăţătorii falşi care vor profita de lipsa prezenţei apostolice "strecurând pe furiş erezii nimicitoare" [2:1]. Soluţia, ne spune Petru este "să ne aducem aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii prooroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri" [3:2]. Aceşti credincioşi, primitori ai epistolei trebuiau să caute neapărat să urmeze învăţăturile apostolilor Domnului, pe care-i cunoşteau, îndeosebi cele ale lui Pavel chiar în pofida faptului că este adesea greşit interpretat (răstălmăcit) de către "cei neştiutori şi nestatornici" [3:14-16]. De aceea, Petru nu a anticipat continuarea sau perpetuarea autorităţii apostolice ci mai degrabă s-a aşteptat ca biserica să asculte de ceea ce apostolii care tocmai mureau, au învăţat. Asemenea lui Iuda, el nu spune, "ascultaţi de apostolii care trăiesc în zilele noastre" (aşa cum mormonii sau noi-apostolicii poruncesc!), ci în schimb ne cere, "Aduceţi-vă aminte de ce-au spus apostolii"! Nu ascultaţi de ceea ce spun apostolii de astăzi, ci amintiţi-vă de ce-au spus apostolii de atunci! Apostoli nu ai vreunei organizaţii, ci apostoli ai Domnului Isus!
Faptul că apostolia a fost limitată la biserica primului secol nu înseamnă neapărat că doar Cei 12 şi Pavel au fost apostoli. Barnaba [din Fapte 14:14] a fost fără îndoială un apostol şi la fel a fost şi Sila (sau Silvan, după varianta greacă a numelui său) [vezi, 1Tes.2:6 şi 1:1]. În Fapte 15:22 este clar că Sila era un apostol. El este cel ce împreună cu Pavel a participat la întemeierea bisericii din Tesalonic [Fapte 17:1-9]. E posibil ca şi Andronic şi Iunia să fi fost apostoli [Rom.16:7]. Faptul că Timotei nu este inclus ca şi apostol în 1Tesaloniceni 2:6 este sugerat în 3:1-2, unde "noi" înseamnă Pavel şi Silvan separat de Timotei.
Noi ştim că Timotei nu a fost un martor ocular apostolic al înviatului Hristos fiindcă el a fost condus la Hristos de către Pavel mai târziu (vezi, 1 Tim.1:18; 2 Tim.1:2; 2:1-2). Nu există nici un motiv să ne îndoim că Barnaba, Silvan, Andronic şi Iunia nu au fost cu toţii printre cei peste 500 de martori ai înviatului Hristos [menţionaţi în 1 Cor.15:6] şi astfel "apostoli" în sensul strict al cuvântului.
În cele din urmă observăm că termenul "apostol" pare să fie folosit şi cu sensul de "misionar" sau "trimis al bisericii". În Filipeni 2:25 îi este atribuit lui Epafrodit, pe care Pavel îl numeşte "trimisul/apostolul vostru" şi în 2Corinteni 8:23 vorbeşte de "trimişii Bisericilor". În aceste cazuri, oamenii aceştia deşi nu au vreo putere ecleziastică sau revelaţii de adăugat, sunt totuşi numiţi misionari. Dar acesta nu este sensul în care cuvântul "apostol" este folosit de către aceia care pretind că au restaurat apostolia în Biserica zilelor noastre!
Noi concluzionăm prin a spune că apostolia s-a încheiat odată cu moartea apostolilor aleşi de Însuşi Domnul Isus Hristos, în primul secol. Odată cu ei a dispărut şi autoritatea de a vorbi definitiv şi fără echivoc de la Dumnezeu. Ca prin urmare, noi respingem pretenţia vreunei organizaţii religioase sau a vreunui învăţător, că slujba de apostol a fost reactivată în zilele noastre, în Biserica Creştină.
(sursa: rcrwebsite.com)
5 motive pentru care credem că nu mai există apostoli în biserica creștină de astăzi:
1. Calificările necesare slujbei de apostol
În primul rând, și poate și cel mai simplu și practic, calificările necesare unui apostol îi împiedică pe creștinii contemporani să mai ocupe această poziție.
Pentru a putea fi considerată un apostol, o personă trebuia să îndeplinească cel puțin aceste 3 calificări necesare:
(1) un apostol trebuia să fie martor ocular al lui Cristos cel Înviat (Fapte 1:21-22; 10:39-41, 1 Cor. 9:1; 15:7-8).
"Trebuie deci ca, dintre ceice ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere dela botezul lui Ioan pînă în ziua cînd S'a înălţat El dela noi, să fie rînduit, unul care să ne însoţească drept martor al învierii Lui" Fapte 1:21-22
"În urmă s'a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stîrpituri, mi s'a arătat şi mie" 1 Cor. 15:7-8
(2) un apostol trebuia să fie orânduit de către Domnul Isus Însuși (Marcu 3:14, Luca 6:13, Fapte 1:2, 24; 10:41, Gal. 1:1).
"A rînduit dintre ei doisprezece, ca să- i aibă cu Sine, şi să- i trimeată să propovăduiască" Marcu 3:14
"dela început pînă în ziua în care S'a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfînt, dăduse poruncile Sale apostolilor, pe cari- i alesese" Fapte 1:2
(3) un apostol trebuia să își poată confirma lucrarea și mesajul prin semne (Mat. 10:1-2, Fapte 1:5-8; 2:43; 4:33; 5:12; 8:14, 2 Cor 12:12, Evr. 2:3-4).
"Prin mînile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod" Fapte 5:12
"Semnele unui apostol le- aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni cari au fost făcute între voi" 2 Cor. 12:12
Trebuie să observăm că atunci când Matia a fost ales ca să îl înlocuiască pe Iuda, cei 11 au căutat pe cineva care să fi fost cu Isus pe tot parcursul lucrării Sale pământești (Fapte 1:21-22; 10:39-41).
Conform doar acestor calificări, cei mai mulți continuaționiști (creștini care cred că darurile Duhului Sfânt, în special vorbitul în limbi și profeția, au continuat de-alungul istoriei și sunt active și astăzi. Opusul continuaționiștilor sunt cesaționiștii) nu au altă alternativă decât să recunoască că nu mai putem avea astfel de apostoli în biserica de astăzi. Wayne Grudem, un astfel de continuaționist, notează în cartea lui, Teologia Sistematică: "Se pare că nici un apostol nu a mai fost rânduit după Pavel și, cu siguranță, deoarece nimeni astăzi nu poate împlini această calificare de a-L fi văzut pe Cristos înviat, nu există apostoli astăzi" (Systematic Theology, de Wayne Grudem, pagina 911).
2. Unicitatea apostoliei lui Pavel
Unii spun că pot exista apostoli în biserica de astăzi tot așa precum Pavel a fost un apostol. Această declarație, însă, dovedește ignoranță cu privire la unicitatea apostoliei lui Pavel, văzută chiar prin proprii lui ochi. Situația lui Pavel a fost una ieșită din comun, chiar el însuși declară acest lucru în 1 Cor. 15:8-9:
"După ei toţi, ca unei stîrpituri, mi s'a arătat şi mie. Căci eu sînt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sînt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu".
Pavel și-a dat seama că el este ultimul dar și cel mai neînsemnat dintre apostoli. Același Wayne Grudem spune:
"Este cât se poate de clar că nu a mai fost nici unul (apostol) rânduit după Pavel. Când Pavel vorbește despre arătarea lui Cristos cel Înviat, el accentuează modul neobișnuit în care Isus i s-a arătat, declarând că el a fost "ultimul (după ei toți...)" dar și "cel mai neînsemnat dintre apostoli, nevredinc de a purta numele de apostol" (Systematic Theology, de Waybe Grudem, pagina 910)
Mai departe, el adaugă:
"Unii pot să obiecteze că Isus S-ar putea arăta cuiva și astăzi și rândui aceea persoană ca și apostol, însă natura fundamentală a slujbei de apostol (Efes. 2:20, Apoc. 21:14) dar faptul că Pavel s-a văzut pe sine însuși ca fiind ultimul dintre cei cărora Cristos S-a arătat ("după ei toți, ca unei stârpituri, mi s-a arătat și mie", 1 Cor. 15:8), indică că acest lucru nu se va întâmpla" (Systematic Theology, pagina 911).
Observați, vă rog, că nu declarăm că Isus NU SE POATE arăta cuiva și în ziua de astăzi, ci doar că El Însuși a ales să nu mai facă acest lucru, conform Cuvânului Său pe care îl avem. Nimeni nu Îl limitează pe Dumnezeu; tot ceea ce facem este să îi citim Cuvântul.
Apostolia lui Pavel a fost unică, și ea nu este un exemplu pe care creștinii de astăzi trebuie să încerce să îl copieze.
3. Autoritatea apostolică și încheierea Canonului
Credem că dacă acceptăm un canon al Scripturii încheiat, atunci trebuie să acceptăm cesaționismul și, implicit, terminarea slujbei apostolice.
"Apostolii Noului Testament au avut un tip unic de autoritate în biserica primară: autoritatea să vorbească și să scrie cuvinte care au fost "cuvintele lui Dumnezeu" în sensul cel mai absolut. Neascultarea sau necredința față de cuvintele lor a însemnat neascultare sau necredință față de Dumnezeu. Așadar, apostolii au avut autoritatea să scrie cuvintele care au devenit Scriptura de astăzi. Chiar și acest lucru singur ar trebui să ne sugereze faptul că slujba de apostol a fost una unică, și pe care nu o vom mai vedea astăzi, deoarece nimeni nu mai poate adăuga la Biblie cuvinte care să fie considerate însăși cuvintele lui Dumnezeu sau parte a Scripturii." (Systematic Theology, de Wayne Grudem, paginile 905-906)
Evrei 1:1-2 indică faptul că tot ceea ce Dumnezeu a descoperit inițial în Noul Testament, a descoperit mai târziu prin Fiul Său. Noul Testament, așadar, este descoperirea lui Cristos către Biserica Sa. Ea începe cu lucrarea publică a Domnului Isus (în cele 4 evanghelii) și continuă prin epistole - scrisori scrise de către reprezentanții Săi autorizați.
"După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfîrşitul acestor zile, ne- a vorbit prin Fiul, pe care L- a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile" Evrei 1:1-2
În Ioan 14:26, Isus le dă autoritate apostolilor să conducă biserica, promițându-le un Mângâietor care va veni și le va aduce aminte de tot ceea ce El i-a învățat. Învățăturile pe care ei le-au dat bisericilor au fost, deci, o extensie a lucrării Domnului Isus, prin Duhul Sfânt (Efes. 3:5-6, 2 Pet. 1:20-21). Creștinii bisericii primare au privit învățăturile apostolice ca fiind autoritare și pe picior de egalitate cu Vechiul Testament (1 Tes. 2:13, 1 Cor. 14:37, Gal. 1:9, 2 Pet. 3:16).
"Deaceea mulţămim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci cînd aţi primit Cuvîntul lui Dumnezeu, auzit dela noi, l- aţi primit nu ca pe cuvîntul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvîntul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi cari credeţi" 1 Tes. 2:13.
Cu privire la acest lucru, același Grudem spune:
"În locul apostolilor vii care existau în biserica primară pentru a o conduce și învăța, noi avem astăzi scrierile lor în cărțile Noului Testament. Aceste cărți din Noul Testament sunt pentru biserica de astăzi autoritatea absolută care învață și conduce toate funcțiile bisericii, tot așa precum apostolii înșiși au fost autoritate în biserica primară" (Teologie Sistematică, pagina 911)
Dacă am avea și astăzi apostoli cu aceeași autoritate precum cei din Noul Testament, atunci nu am putea să declarăm că Biblia sau canonul Scripturii este încheiat. Așadar, deoarece nu mai există apostoli în ziua de astăzi, și orice revelație nouă trebuie neaparat să fie însoțită de autoritatea apostolică, putem concluziona fără nici o exagerare că nu mai avem revelații noi din partea lui Dumnezeu.
Încheierea canonului Biblic și terminarea slujbei apostolice sunt două concepte care merg mână-n mână.
4. Rolul fundamental al Apostolilor
În strânsă legătură cu cele discutate mai sus este faptul că apostolii au fost parte a perioadei de temelie a Bisericii (Efes. 2:20). Dacă continuăm cu aceeași metaforă, fundația este o etapă care vine înaintea structurii în sine. Asemănător, apostolii au fost dați bisericii la începuturile ei.
"Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într'un Duh. Aşa dar, voi nu mai sînteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sînteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfînt în Domnul. Şi prin El şi voi sînteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul" Efeseni 2:18-22
Expreisa "temelia" se referă la o perioadă din trecutul bisericii. Părinții bisericii au înțeles același lucru atunci când s-au referit la această etapă la timpul trecut.
"Neamurile vor avea un nume nou, nume dat de Domnul, și vor fi un popor sfânt. Acest lucru a fost prima dată împlinit în Siria; deoarece aici ucenicii au fost prima dată numiți creștini în Antiohia, când Pavel și Petru au pus temeliile Bisericii." (Ignatius, Scrisoare către Magnesians). Ignatius a trăit între anii 35 - 115.
Irenaeus, în Împotriva Ereziilor, vorbește tot la timpul trecut când spune că Petru și Pavel au pus bazele Bisericii (3.1.1). Mai târziu, el se referă la cei 12 ca fiind "cei 12 stâlpi ai temeliei Bisericii" (4.21.3). Irenaeus a trăit între anii 130 - 202.
Tertullian, în Cinci cărți împotriva lui Marcion (capitolul 21), notează importanța doctrinei apostolice chiar după ce această etapă s-a încheiat:
"Fără nici o îndoială, după vremea apostolilor, adevărul cu privire la credința în Dumnezeu a fost corupt, însă este tot fără îndoială faptul că în timpul vieții apostolilor, învățăturile lor cu privire la acest lucru nu au suferit deloc. Nici o altă învățătură nu va avea dreptul să fie primită ca și învățătură apostolică, decât ceea ce avem astăzi proclamat în bisericile care au o temelie apostolică". Tertullian a trăit între ani 155 - 230.
Lactantius, în Institutele Divine (4.21), vorbește în trecut cu privire la timpul în care temelia bisericii a fost pusă:
"Dar ucenicii, fiind împrăștiați prin toate provinciile, pretutindeni, au pus temeliile Bisericii...". Lactantius a trăit între anii 240 - 320.
Exemplele de acest gen pot continua...
Părinții bisericii, care au trăit în generația imediat următoare celei apostolice, au înțeles că lucrarea apostolilor a fost una unică, cu rol de temelie a Bisericii. Prin faptul că s-au referit la ea la timpul trecut, făcând astfel distincție de propriile lucrări, înțelegem că ei au înțeles că era apostolică a trecut și, prin urmare, etapa fundației sau a temeliei s-a terminat.
Deși încheierea slujbei de apostol nu dovedește în mod direct și absolut că cesaționiștii au dreptate, totuși acest punct le dă un avantaj în pasaje precum 1 Cor. 12:28-30, Efeseni 2:20 și 4:11, unde slujba de apostol este enumerată printre alte daruri și slujbe caristmatice.
5. Mărturiile istorice a celor care au urmat după Apostoli
În punctul nr. 4 am văzut că apostolii au fost dați bisericii la începuturile ei (Efeseni 2:20) și că biserica primară a înțeles că această perioadă nu a continuat după primul secol.
Este foarte important să mergem mai departe, și să observăm că părinții bisericii primare au înțeles că acești apostoli au fost parte dintr-un grup unic de oameni, diferiți față de toți restul care au urmat după ei.
(a) Cei care au urmat după apostoli nu s-au considerat nici pe ei, însă nici pe alții contemporani cu ei, ca fiind apostoli.
Conform propriilor mărutrii, liderii creștini care au urmat după apostoli nu au fost apostoli, ci "ucenici ai apostolilor" (Scrisoarea lui Mathetes către Diognetul, 11; Fragmentele lui Papias, 5; Scrisoarea lui Polycarp către Filipeni, 6; Ignatius, Împotriva Ereziilor, 1.10), bătrâni sau diaconi în biserici.
Clement (care a trăit la sfârșitul primului secol), în Scrisoarea lui către Corinteni, 42, scrie:
"Apostolii ne-au predicat Evanghelia Domnului Isus Cristos; Isus Cristos [a făcut acest lucru] de la Dumnezeu Tatăl. Cristos, așadar, a fost trimis de Dumnezeu, și apostolii au fost trimiși de Cristos. Ambele rânduiri au fost făcute în mod ordonat, în conformitate cu voia lui Dumnezeu. După ce și-au primit poruncile, fiind deplini încredințați de învierea Domnului Isus Cristos, înrădăcinați în Cuvântul lui Dumnezeu și cu încredere în Duhul Sfânt, ei au plecat propovâduind că Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Astfel, predicând prin țări și orașe, ei au numit primele roade (ale muncii lor), după ce i-a dovedit prin Duhul Sfânt, pentru a fi episcopi și diaconi ai celor care vor crede mai târziu."
Ignatius, spre exemplu, a evitat să se pună pe picior egal cu apostolii, de aceea el a scris: "Nu voi da porunci cu privire la aceste lucruri ca și cum aș fi un apostol; ci, ca un slujior ca și voi, doresc să vi le reamintesc" (Scrisoarea lui Ignatius către cei din Antiohia, 11).
(b) Cei care au urmat după apostoli au privit scrierile acestora ca fiind atât unice cât și autoritare.
"Doctrina apostolilor", conform lui Ignatius spre exemplu, trebuia să fie păzită, învățată și ascultată. Scrierile apostolilor erau considerate canonice și autoritare în biserica primară.
Iustin scrie:
"Și în ziua de duminică, toți cei care trăiesc în orașe sau la țară se adună într-un singur loc și acolo scrierile apostolilor sunt citite, atât cât timpul permite; apoi, după ce cititul se termină, președintele dă instrucțiuni clare și îi îndeamnă pe cei prezenți să imite aceste lucruri bune" (The first Apology of Justin, 67).
Doctrina și scrierile apostolilor erau unice, fiind scrise de reprezentanții Domnului Isus Cristos Însuși.
(c) Cei care au urmat după apostoli au privit era apostolică ca fiind unică în perioada bisericii.
Părinții bisericii nu au considerat că această perioadă mai poate fi vreodată repetată. "Vremea apostolilor" a fost o perioadă distincă în istoria bisericii (conform lui Augustin).
Vorbind pe marginea pasajului din 1 Tes. 1:8-10, Crysostom spune:
"Doresc să vă dau un exemplu de prietenie. Prietenii, adică prieteni conform Domnului Isus, sunt mai presus decât tații sau fiii. Nu îmi vorbiți de prietenii din ziua de astăzi, deoarece acest lucru bun s-a terminat la fel precum multe altele. Luați în considerare vremea apostolilor, și aici nu vorbesc de oameni de seamă, ci de simplii credincioși; 'toți' spune el, 'erau o inimă și un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui... se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie.' (Fapte 4:32, 35) Nu existau cuvinte precum 'al meu' sau 'al tău'. Aceasta este prietenie, când cineva să nu își considere avuțiile ca fiind ale lui, ci ale vecinului lui."
Chrysostom și-a adus aminte de adevărata dragoste care a caracterizat era apostolică, și a comparat-o cu lipsa de dragoste din biserica de atunci. Observați cum el a înțeles că era apostolică s-a terminat.
Exemple ca și cel de mai sus se pot găsi din belșug. Istoria lui Eusebiu, spre exemplu, se bazează pe progresia istoriei bisericii din "vremea apostolilor" (Istoria eclesiastică, cartea 8, Introducere).
Basil, în lucrarea sa Asupra Duhului, vorbește despre liderii anteriori in istoria bisericii (în special despre Irenaeus), ca fiind cei care "au trăit aproape de vremea apostolilor" (29.72). Tertullian vorbea despre evenimente care s-au întâmplat "după vremea apostolilor".
Părinții bisericii, cei care au trăit în vremea imediat următoare erei apostolice, au considerat aceasta ca fiind unică și pe apostoli ca fiind un grup lăsat de Cristos cu un scop precis, într-o perioadă precisă. Scrierile lor (ale apostolilor) au fost și sunt unice și autoritare. Cei care au urmat după apostoli nu au fost niciodată considerați apostoli. În mod asemănător, nu a existat nici o altă vreme sau perioadă de timp asemănătoare perioadei apostolice.
Concluzie:
Apostolii au fost un grup de oameni trimiși de Domnul Isus Cristos Însuși cu un scop precis în formarea bisericii primare. Atât biblic, cât și istoric, această perioadă a fost unică și ea nu s-a mai repetat niciodată, deoarece nu mai este nevoie. Dacă apostolii L-au reprezentat în mod direct și autoritar pe Domnul Isus Cristos, iar cuvintele lor au fost însăși cuvintele lui Dumnezeu, în ziua de astăzi aceleași cuvinte le avem sub forma Scripturilor, care sunt Cuvântul lui Dumnezeu autoritar și clar.
Oricine are pretenția astăzi că este un apostol de-al lui Dumnezeu, trebuie în mod necesar să declare că Însuși Dumnezeu vorbește prin el/ea, iar acele cuvinte trebuie să fie privite ca fiind parte a Scripturii. Biblia nu amintește de nici un alt fel de apostoli adevărați, și prin urmare noi nu avem dreptul să aducem o altă definiție.
Apostolii adevărați au existat înainte de încheierea canonului, iar atât ei, cât și părinții bisericii din perioada imediat următoare au înțeles acest lucru. Confuzia a apărut mult mai târziu, și este una demonică.
Deoarece canonul Bibliei este încheiat, iar la Cuvântul lui Dumnezeu nu mai poate fi adăugat nici măcar o iotă, trebuie să concluzionăm că toți cei care se declară apostoli sau că au primit revelații speciale sunt nimic altceva decât învățători mincinoși, așa cum ne-a avertizat și Petru:
Pentru întrebări, critici sau greșeli din acest articol, ne puteți scrie oricând la următoarea adresă de email: contact@bisericasubasediu.info.
